Semnificaţia spirituală a icoanei Sfânta Treime a lui Andrei Rubliov

Un monah al Bisericii de Rãsãrit(Lev Gillet)

Pentru listare economica apasati aici

Icoana Treimii lui Andrei Rubliov [i] este adesea considerată ca punctul culminant al iconografiei ruse, şi chiar acei care sunt puţin pregătiţi să perceapă încântătoarea frumuseţe a desenului şi a coloritului ei şi să pătrundă profunzimea simbolismului ei nu pot să nu fie impresionaţi de prospeţimea, tandreţea, emoţia conţinută de această capodoperă. Aceasta a dat loc unei literaturi abundente, în care accentul este pus pe istorie şi tehnică mai degrabă decât pe interpretarea spirituală. Pe acest ultim punct de vedere am vrea să ne plasăm acum. Am vrea să răspundem în termeni foarte simpli la întrebarea ce ne spune icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov?

Pentru a fixa ideile, să ne amintim dispozitivul icoanei. Trei îngeri, recunoscuţi după aripile lor, sunt aşezaţi în jurul unei mese. Pe această masă este aşezat un platou. În spate, un peisaj, mai degrabă schiţat decât precizat vedem acolo un arbore şi o clădire. Este vorba de reprezentarea episodului descris în capitolul 18 din Geneza. Domnul, se spune acolo, i-a apărut lui Avraam în câmpia lui Mamre, sub forma a trei bărbaţi (Biblia nu pronunţă cuvântul „îngeri”). Avraam i-a invitat să se odihnească şi le-a oferit o masă. Tradiţia patristică a văzut în aceşti trei vizitatori un simbol a celor trei persoane divine. Pe urma ei, tradiţia iconografică bizantină a ales să reprezinte Treimea sub aspectul a trei bărbaţi, deveniţi îngeri, aşezaţi la masa lui Avraam. Icoana lui Rubliov se inserează deci într-o lungă tradiţie consacrată. Dar poate că ne vorbeşte mai mult decât altele din acest lanţ.

Să remarcăm încă de la început ritmul mişcării circulare care pare să antreneze toate elementele icoanei. Poziţia jilţurilor , întrevăzute lateral, cea a treptelor, poziţia însăşi a picioarelor celor doi îngeri din prim plan, înclinarea capetelor lor: toate acestea evocă, sugerează o mişcare „dirijată” (în sens contrar acelor ceasornicului) această mişcare se manifestă şi în planul din spate. Arborele înclinat spre stânga (spectatorului), ca sub suflul unui vânt puternic. Spre stânga, la fel, se înclină panourile tăiate ale acoperişului clădiri. Acest ritm exprimă circulaţia şi comunicarea aceleiaşi vieţi divine între cele trei persoane. Dar acestea nu se retrag într-un sistem închis. Ritmul lor este un ritm de adoptare, de efuziune, de dăruire, de generozitate şi de graţie. Condescendenţa lor admite, invită, în cercul divin, fiinţa creată, dar ea va rămâne acolo distinctă, pe locul ei propriu. Aplecând arborele, mişcarea circulară a vieţii divine atinge natura. Înclinând acoperişul edificiului (pe care judecându-l după stilul lui general şi mai ales după cel al ferestrelor şi uşilor, este o biserică), ea atinge umanitatea care se roagă, umanitatea la cea mai înaltă putere a sa. Lumea „adoptată” constituie într-un fel periferia. Cele trei persoane ocupă centrul. Aceasta este indicată printr-o subtilă degradare a culorilor. Tonurile închise – albastru, bordo, oranj, verde – ale vesmintelor îngerilor sunt înconjurate de galben-ul viu, mai uşor, al aripilor şi al jilţurilor, şi de fundalul pal, transparent aurit. Realitatea maximală este a celor trei persoane. „Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14).

Să privim acum trăsăturile acestor trei persoane. Ele nu au vârstă şi totuşi produc o impresie de tinereţe. Nu au sex şi totuşi ele îmbinã robusteţea precisă cu graţiea. Fizionomiile şi gesturile nu au fost „construite” în vederea farmecului, şi totuşi farmecul care se degajă este imens. Alte simboluri trinitare - de exemplu Cel Bătrân de zile, mielul, porumbelul, trei bărbaţi aşezaţi pe acelaşi tron – au fost reprezentate. Dar, după părerea noastră, nici o reprezentare nu este atât de aptă ca icoana lui Rubliov, să-l introducă pe credincios în realitatea vie a celor trei persoane. Pentru ce? Pentru că Rubliov a ştiut să exprime într-o manieră unică veşnica tinereţe şi eterna frumuseţe a celor trei. În teorie se ştie bine aceasta. Dar când în locul unui bătrân cu barbă şi păr de zăpadă şi al unui porumbel de nepătruns, regăsim, datorită unei opere de artă, frumuseţea şi tinereţea Fiului în Tatăl şi în Paraclet, o primim ca pe o revelaţie practică, nu de concepte, ci de atitudini. De acum înainte o „vedem” diferit ne-o apropiem diferit, îi „simţim” pe cei trei diferit, pentru că ne-a fost sugerat acum că ei sunt alţii, nu sunt de loc ceea ce credeam, ci ceea ce ne imaginam (de altfel mai mult sau mai puţin în pofida noastră). Şi, în viziunea noastră nouă, cea a tinereţii şi frumuseţii veşnice, cea a farmecului indescriptibil al celor trei, există mai multă căldură, mai multă atracţie, mai multă bucurie, mai multă realitate personală decât într-o „pictură abstractă” pe care am dedus-o din schemele teologice. „Ochii tăi îl vor vedea pe Împărat în frumuseţea lui” (Is 33,17)

Fiecare din cei trei îngeri poartă în mână un toiag lung şi foarte subţire. Adică fiecare persoană divină este un călător, un pelerin. Numai Verbul s-a făcut trup, dar dacă s-a făcut trup a fost prin puterea şi voinţa Tatălui şi a Duhului. În nici un moment celelalte două persoane nu au fost străine de lucrarea de salvare a Fiului, în nici un moment ele nu au încetat să vină până la noi şi să acţioneze de o manieră invizibilă. Icoana pune în lumină participarea întregii SfinteTreimi la întrupare. Cele trei bastoane constituie o declaraţie şi o promisiune. Ele declară că cei trei au venit deja printre oameni. Ele promit că cei trei vor veni încă. Dumnezeul nostru în trei persoane vine, vine pentru totdeauna.

Scopul acestei veniri este locuirea celor trei persoane printre oameni. De aceea cei trei îngeri au acceptat ospitalitatea lui Avraam. Ei s-au aşezat la masa lui, aproape de cortul lui (Gen 18, 1-2), sub un arbore (Gen 18,3). Arborele şi biserica reprezentate în icoană semnifică încă arborele şi cortul din povestirea biblică. Icoană evocă viaţa divină a celor trei, dar ea o pune în legătură cu o masă omenească, cu nevoile omeneşti. Cele trei persoane vor să fie pentru noi mai mult decât vizitatori sau oaspeţi în trecere. Există o locuire a Treimii în sufletul slujitorilor lui Dumnezeu. Ospăţul împărăţiei mesianice se împlineşte acolo în mod invizibil. „dacă cineva îmi deschide uşa voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine” (Ap 3,20). „Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (Io 14,23)

Dar ce există pe această masă în jurul căreia sunt aşezaţi cei trei îngeri? O farfurie este aşezată acolo. Discernem greu ce conţine aceasta. Totuşi, studiul icoanei făcut cu mijloace specializate decelează capul unui viţel. Avraam a pregătit pentru oaspeţii săi trei măsuri de floare de făină, un viţel tânăr cu carnea fragedă, unt şi lapte (Gn 18,6-8). Să fie deci această ofrandă a patriarhului ceea ce vrea să indice farfuria? În povestirea Genezei, îngeri au venit la Avraam pentru a-i anunţa promisiunea divină al cărei obiect este Isaac. Avraam însuşi stă în picioare, în jurul îngerilor în timpul mesei lor, şi Sara foarte aproape, sub cort. Dar icoana ignoră prezenţa lui Avraam.

Felul de mâncare oferit îngerilor şi pus pe masă capătă o semnificaţie care depăşeşte infinit gestul ospitalier al patriarhului. Nu este vorba aici de Avraam şi Isaac. Trebuie să căutăm în viţelul sacrificat un alt sens, mai înalt. Dumnezeu îi va prescrie mai târziu lui Avraam să ofere un viţel tânăr ca jertfă pentru păcat (Lv 9,2,11). Mai târziu si Mântuitorul însuşi va povesti, într-o parabolă, cum tatăl fiului risipitor a cerut să se taie un viţel pentru festinul prin care celebra întoarcerea fiului său (Lc 15,23). Astfel, viţelul din icoană este un simbol al sacrificiului şi al mântuirii. Şi, prin aceasta, icoana ne face să ne apropiem de misterul Răscumpărării. Căci aceşti trei termeni, Treimea, Întruparea, Răscumpărarea, nu sunt de loc separabili. Printr-un anume mister noi am început să contemplăm opera divină, această contemplare(sprijinită nu pe raţiune, ci pe Revelaţie) va chema pe celelalte mistere în virtutea unei necesităţi interne. Pelerinajul celor trei îngeri purtători de toiege de călătorie n-ar fi complet dacă nu ar ajunge la Calvar. Icoana evocă deci sfatul celor trei persoane divine în vederea mântuirii neamului omenesc. În locul unei farfurii aşezate pe o masă, o cruce ar fi putut pictorul să ridice în mijlocul celor trei îngeri. O spiritualitate a Întrupării sau a Treimii este mincinoasă dacă nu menţine Sângele Răscumpărătorului în centrul operei de mântuire. Şi iată de ce este drept şi sugestiv ca toiegele îngerilor să fie atât de subţiri, aproape ca un fir, şi colorate în roşu. Căci acelaşi fir stacojiu care a fost o garanţie de salvare pentru Rahav, prostituata (Io 2,17; 6,23), uneşte slăbiciunea noastră cu Sângele preţios vărsat pentru noi.

Acum, că ştim asupra cărui obiect precis icoana concentrează atenţia celor trei îngeri, să observăm nuanţele pe care le exprimă atitudinile lor respective. Ele se aseamănă uimitor. Trăsăturile lor sunt aproape identice. Şi totuşi privirea lor şi gestul lor exprimă maniera proprie în care fiecare dintre ei este implicat în misterul Răscumpărării [ii] .

Îngerul care stă faţă în faţă cu spectatorul şi care, raportat la acesta, stă dincolo de masă îl reprezintă pe Tatăl. Mâna lui desemnează farfuria; ea sugerează sacrificiul, ea invită la acesta. Dar acest gest al mâinii este mai degrabă schiţat decât afirmat, nu este un gest deschis, ci un gest reţinut şi ca retractil. Şi privirea, încărcată de tristeţe, se întoarce.

Îngerul aşezat în faţă şi la dreapta mesei, totdeauna în raport cu spectatorul, îl reprezintă pe Fiul. Privirea Fiului este, de asemenea, tristă. Dar ea nu se întoarce. În timp ce capul se înclină blând, în semn de acceptare, ochii, în acelaşi timp fascinaţi şi trişti de moarte – „Sufletul Meu este trist până la moarte” (Mt 26,36) – se fixează asupra farfuriei. Mâna se întinde spre aceasta; dar acolo încă gestul este stăpânit, reţinut; nu este ezitant, este într-un anume fel gânditor, tatonant. Toată atitudinea exprimă un fiat ascultător, resemnat, dureros.

Îngerul aşezat la stânga, în faţa mesei, reprezintă Paracletul. Este cazul să spunem Paracletul mai degrabă decât Duhul, căci aici cea de-a treia persoană îşi exercită la modul suprem slujba ei de consolator. Mâinile nu se întind direct spre farfurie, chiar dacă două degete ale mâini drepte par a puncta spre aceasta; cele două mâini ţin cu o anume solemnitate delicatul toiag roşu în faţa Fiului. Ca şi cum acest toiag i-ar fi prezentat pentru a-i vorbi despre pelerinajul terestru şi despre sângele vărsat. Ochii fixează faţa Fiului. Au o expresie rănită. Atenţia celei de-a treia persoană este profundă, în totalitate concentrată asupra ceea ce Fiul va face. Toată fiinţa îngerului a treilea emană, în tãcere, simpatia şi mila. Oricine are dificultăţi în a-şi reprezenta pe Duhul ca persoană ar trebui să contemple îndelung acest al treilea înger al icoanei. Contemplarea globală a acesteia ar fi de altfel deosebit de eficace pentru a ajuta să înţelegem cum Treimea este în acelaşi timp una şi distinctă.

Prin raport cu farfuria aşezată pe masă, cei trei îngeri au un gest şi o privire diferită. Dar o armonie perfectă – acelaşi fiat – însufleţeşte decizia lor interioară. Nimic nu este aici „comandat” din afară, impus de una din cele trei persoane. Există numai consimţire unanimă a celor trei la o exigenţă a generozităţii lor, comună supunere unei legi aplicate până la consecinţele ultime: „Nu este mai mare dragoste decât să-ţi dai viaţa” (Io 15,13). Icoana – bineînţeles – exprimă de o manieră antropomorfică realităţi (milă, durere etc) care nu îi pot fi atribuite lui Dumnezeu aşa cum îi sunt atribuite omului; avem aici, pictate pe o imagine, simboluri foarte inadecvate, dar pe care limbajul divin însuşi le-a consacrat.

O ultimă remarcă. Nimic n-ar distinge una de cealaltă, fizionomiile celor trei îngeri, dacă n-ar fi relaţia pe care fiecare fizionomie o exprimă în privinţa „alteia”. Avem aici trei generozităţi care nu sunt nici opuse, nici juxtapuse, ci „puse” una prin raport cu cealaltă – puse nu în faţa celeilalte, ci în cealaltă, în aşa fel că tocmai în această relaţie de iubire, în care fiecare persoană divină „se găseşte” ca şi distinctă, se afirmă şi se bucură de fericirea ei. Fiecare persoană divină tinde spre cealaltă ca spre termenul în care îşi obţine plenitudinea. Icoana lui Rubliov, pentru că ne face să întrevedem misterul Treimii, ne revelează misterul iubirii supreme pe care iubirea noastră creată n-ar şti să o întâlnească, dar de la care poate primi inspiraţia şi orientarea ei.

Andrei Rubliov nu înţelegea să sugereze gânduri, ci o rugăciune. Întâlnirea noastră cu cea mai renumitã dintre operele lui nu va fi ceea ce a vrut el ca aceasta să fie decât dacă, luând cu această ocazie, un contact mai profund cu cele trei persoane, repetăm, proşternuţi, cuvintele lui Avraam adresate vizitatorilor divini, în câmpia lui Mamre: „Domnul meu, dacă am găsit bunăvoinţă în ochii tăi, nu trece mai departe, te rog, de slujitorul tău” (Gn 18,3). Şi, dacă noi îi primim pe cei trei din toată inima noastră, vom putea, ca Avraam, să primim din gura lor asigurarea că această experienţă binecuvântată, departe de a fi un episod izolat, ne va fi acordată din nou: „Negresit Mã voi întoarece la tine” (Gn 18,19).

Un monah al Bisericii de Rãsãrit

Extras din revista Irenikon,nr.26,1953,
reprodus în revista Contact,nr.116,1981.

Originalul articolului în limba franceză se găseşte pe site-ul: www.pagesorthodoxes.net
Traducerea în româneste Viorica Juncan